3X BETTER Newsletter

wellbeingcircle.ro | Iunie 2026 | #141

Hey!
​

Am adunat de-a lungul timpului diverse idei, care nu sunt legate de nutriție, mișcare sau sport. Le scriu mai jos, e posibil să nu fii de acord cu tot, dar te invit să te gândești la ele, pentru că uneori merită să ne challenguim propriile convingeri.

Săptămâna viitoare ne întoarcem la informații despre nutriție, sport, mindset, science based :)

Despre ce citești azi:

1/ un alt fel de a spune „îmi cer scuze”
2/ performanța nu înseamnă mai mult efort, ci o alocare mai clară a energiei în direcțiile care contează pentru tine.
3/ AI, tehnologii noi și libertatea oferită copiilor

1. Un alt fel de a spune îmi cer scuze

Mulți părinți le cer copiilor, când sunt mici, să zică îmi pare rău/ îmi cer scuze. Copiii fac multe ”nebunii”, iau jucăriile altor copii, lovesc, din greșeală, tare, fac tantrumuri, nu aud când ar trebui să audă etc.

Noi nu i-am cerut niciodată lui Iris, pentru că ”îmi cer scuze” la 2-3 ani nu reprezintă un ”îmi cer scuze” cum îl percepem noi. Mai ales la vârsta la care se dezvoltă comportamentul prosocial și empatia. Îmi cer scuze este gol de conținut și perceput ca o obligație. Copiii tind să îl repete mai degrabă pentru că văd că adulții îl apreciază și e o modalitate de a le atrage atenția pozitivă. Unele voci ar zice - ce e rău în asta, învață. Noi nu am gândit așa cu Iris, am încercat să îi dăm spațiu și timp să găsească motivație intrinsecă pentru multe decizii și acțiuni. Nu am forțat-o să facă lucrurile ”just because…” (pentru că așa trebuie, pentru că știu mai bine că sunt adult, pentru că așa e bine/frumos).

Mai târziu, în copilărie, învățăm că îmi cer scuze este un instrument de a repara lucruri. Și îl folosim fără să mai realizăm valoarea pe care o au aceste cuvinte. Îmi cer scuze că nu ți-am răspuns, îmi cer scuze că nu ți-am scris, îmi cer scuze că nu am venit la timp etc etc Devine reflex.

Așa făceam și eu. Până când am citit la un moment dat că atunci când îți ceri scuze pentru lucruri minore te pui într-o poziție de inferioritate față de interlocutorul căruia îi ceri scuze. Și uneori chiar nu e cazul.

De câte ori îmi venea ulterior să scriu ”îmi cer scuze”, mă opream. Nu, nu îmi mai pare rău că am răspuns cu întârziere la un mail pe care tu mi l-ai trimis ca fiind urgent pentru că era urgent pentru tine, dar la mine a venit peste alte nu știu câte priorități. Nu îmi pare rău că te rog să îmi dai ceva.

Abordarea care schimbă perspectiva. Există însă alte cuvinte pe care le putem folosi când suntem într-o situație în care vrem să subliniem că am solicitat disponibilitatea, răbdarea etc unei persoane. ”Apreciez că m-ai așteptat”, ”Îți mulțumesc pentru timp/ pentru răbdare”. Sunt cuvinte cu dublă valoare: ne fac pe noi să dăm situației o notă pozitivă, pentru că nu ne mai simțim vinovați, ci recunoscători, și îl fac pe interlocutor să se simtă bine.

”Scuze că am întârziat” devine ”Mulțumesc că m-ai așteptat””Scuze că te-am deranjat” devine ”Apreciez că ți-ai luat timp să îmi răspunzi”

Desigur, există momente când un ”îmi cer scuze” din toată inima e necesar. Dar de foarte multe ori, chiar poate fi înlocuit cu o apreciere sau mulțumire.

2. De ce performanța este pentru oricine

Când am început să citesc despre performanță, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: dar dacă de fapt nu vreau să fac performanță? Dacă vreau doar să nu îmi bat capul. Treptat, mi-am nuanțat definiția performanței. Cred că, din cauza serviciului, performanța e văzută automat ca output la cel mai înalt nivel în carieră (fie că e în corporație, în businessul personal sau în sport).

Acum definesc performanța prin direcționarea energiei cât mai eficient în zonele în care contează cu adevărat, pentru a obține output semnificativ unde există o miză importantă.

Performanța nu e efort mai mare cu rezultate mai bune, ci mai degrabă alocare a energiei mai structurată, by design, spre a atinge obiectivele individuale.

Ca urmare, nu vorbim despre performanță la nivel profesional sau personal, ci despre performanță, pur și simplu, în direcția care contează pentru fiecare - poate fi una dintre ele sau pot fi amândouă.

Watchout: Un sistem personal devine fragil când o singură zonă produce aproape toată recompensa psihologică: progres, validare, competență, sens, statut, identitate. De exemplu, când toate sunt satisfăcute aproape exclusiv prin muncă, orice criză profesională îți lovește tot sistemul motivațional, nu doar jobul.

De ce cred că pentru toată lumea este sau ar putea fi de interes subiectul performanței? De ce să nu punem frână, pur și simplu, de ce să vrem mai mult?

De ce nu spunem mai încet, mai puțin, mai simplu? Pentru că oamenii nu vor mai puțin. Vor să fie capabili să facă mai mult, în spațiul personal și profesional. Să aibă impact. Dream big. Aim for the moonshot.

Cercetările despre motivație și personalitate arată că oamenii sunt, în mod natural, curioși, cu motivație intrinsecă profundă pentru a înțelege lumea, de a se cunoaște pe sine și de a evolua. Dacă am pune frână, e ca și cum am ieși din joc, când, de fapt, ne dorim să jucăm mai bine.

Chiar și când facem downshifting, ne redefinim sensul, dar nu ne oprim din căutare.

Fiecare are în sufletul său un joc pe care rareori se întâmplă să îl joace la adevărata capacitate. Discuția despre performanță este exact despre asta: cum îmi organizez stilul de viață într-un sistem individual care să îmi permită să joc jocul meu fără să îmi pierd energia în jocurile altora. Acum i-am zis joc, altă dată îi spun muzică. Și este grozav îndemnul lui Wayne Dyer, Don’t die with the music still in you.

Ce facem mai departe. Dacă nu ți-ai definit obiectivele individuale, te încurajez să îți iei timp să ți le definești. Pentru mine, scrierea obiectivelor, definirea valorilor mele a fost un moment semnificativ de schimbare. Am scris pe blogul meu de parenting, la acea vreme, cum mi-am transformat viața în primii doi ani: Cât de des îți asculți muzica din suflet.​

Nu e niciodată târziu să începi ce îți dorești. Te poți reorganiza complet și îți poți ajusta stilul de viață pentru a prioritiza obiectivele tale, cele care te mișcă și te neliniștesc deopotrivă, pentru că au miză. Urmărește discuțiile despre performanță - îți aduc insighturi valoroase despre cum să îți aloci energia cu intenție acolo unde e important pentru tine.

3. Idei la care să reflectăm: AI, tehnologii noi, libertatea oferită copiilor

Și, pentru că tot vorbim despre decizii și autonomie, am păstrat pentru final câteva idei despre tehnologie, copii, telefoane și AI.

Nu sunt idei definitive. Sunt mai degrabă întrebări la care merită să ne uităm și să încercăm să ne lărgim perspectiva.

Am dat peste acest citat din cartea ”Neurofitness”, a lui Rahul Jandial, pe care mi-l notasem în urmă cu câțiva ani (poate a venit ca un îndemn să recitesc cartea). Îl las integral.

Salutări din anul 1954, când cartea ”Seduction of the Innocent” a psihiatrului Fredric Wetham a devenit un bestseller. Care era marele rău care distrugea mințile copiilor pe vremea aceea? Nici mai mult, nici mai puțin decât revistele de benzi desenate. Batman și Robin încurajau în secret homosexualitatea. Femeia Fantastică a profesorului Marston transforma femeile în lesbiene! Monștrii umpleau capul copiilor cu, hm, monștri. Acum poate părea o glumă, dar atunci s-a instalat panica absolută. Congresul a convocat audieri în privința acestui viciu teribil și l-a bombardat cu întrebări pe William Grimes, editorul care a publicat ”Povestiri din criptă” și ”MAD”.

În anii 1960 și 1970 a fost rândul televiziunii să pârjolească mințile tinerilor. Se pare că ”Brady Bunch” și ”Love Boat” corodau celulele cerebrale ale copiilor. Apoi au apărut primele jocuri video, la începutul anilor 1980. Congresul a organizat din nou audieri. Grupurile de părinți s-au organizat pentru a cere etichete cu avertismente puse pe jocurile excesiv de violente.
​​
​Acum avem ultima, cea mai spectaculoasă amenințare dintre toate: telefonul mobil; jefuitorul abominabil care răpește atenția copiilor, furnizorul de pornografie, instrumentul influenței nefaste a colegilor, distrugătorul respectului de sine și stăpânul absolut al pierderii de timp.
​​
​Observați un pattern aici? (…) Tot ce vreau să spun este că, folosit cu moderație, un telefon mobil este doar un instrument. Nu este vorba numai despre timpul pe care îl petrec pe telefon, dar, mai ales, despre ce fac cu el.

Completez cu referința la un fragment din Phaidros de Platon, care circulă acum în online, legat de frica de AI. Tema a fost generată de un articol al filosofului britanic Andy Clark, publicat în Nature Communications, despre cum tehnologiile generative extind mintea umană, și nu ne fac mai proști. Extending Minds with Generative AI - Nature Communications.

Clark amintește că în Phaidros, Platon relatează mitul lui Theuth și al regelui Thamus. Când Theuth a inventat scrisul, a susținut că acesta îi va face pe oameni mai înțelepți. Thamus nu a fost de acord, argumentând că scrisul va produce uitare și va crea o societate care doar pare că deține cunoaștere, fără să aibă o înțelegere reală.

Comparația poate fi validă în ce privește utilizarea AI de către publicul larg ca LLM. Și poate că așa e, ne va ajuta să progresăm, ca orice tehnologie față de care, în istorie, am fost circumspecți. Dar discuția despre AI este mai profundă de atât. Nu știu în ce direcție să o duc, pentru că, în acest moment, nu am o părere complet formată despre ce înseamnă AI ca riscuri dincolo de LLM.

Clark concluzionează că, la nivel de societate, avem nevoie, posibil, de reglementări, iar la nivel individual avem nevoie de gândire critică și să ne educăm pentru a înțelege cum ne ajută tehnologia și când începe să devină un risc. Pentru mine, educația individuală sună idealist în acest moment, când nu avem mecanisme, guvernanță, politici publice coerente cu privire la AI.

Am amintit despre telefoane mai înainte, las ca referință un articol despre o școală unde copiii folosesc telefonul mobil mindful. Copii care îl au la dispoziție telefonul non-stop și nu îl folosesc excesiv, ci fix la fel ca adulții, on and off. În pauze socializează.

Este de reflectat, eu am rezonat puternic cu ideile autorului.

Acesta este articolul: “Everything Our Kids Can’t Do”.

Care e o continuare a acestui articol: If you want to fight teen “phone addiction,” the answer is freedom, not bans.​

Mereu am fost de părere că putem să le dăm mai mult credit copiilor și să le arătăm respect față de deciziile personale, oferindu-le, în același timp, încredere și responsabilizare. E valabil și legat de utilizarea telefonului.

Iată ce zice autorul:

The basic truth is this: our kids become who they can be, and who we allow them to be. If you treat them with complete disrespect, treat them like prisoners, they will be that.

Children and adolescents read adults well. And children and teens only really trust adults when that trust is reciprocal. When you tell kids that you don’t trust them, you create a generational war you will not win, or will only win with brutality.

Exemplul pe care îl dă autorul nu este al câtorva copii, nu este al unei clase, ci al unei școli publice, cât se poate de obișnuite, unde venitul mediu al părinților este de 53.000 USD/an. O școală dintr-o comunitate aflată la granița dintre suburban și rural, în apropierea unui oraș post-industrial.

Iar dacă ai copii și zici ”da, dar copilul meu…”, îți recomand să citești articolele. Pentru că așa au zis majoritatea profesorilor care au vizitat școala ”our kids couldn’t do that”.

Știu că unul dintre articole e cu subscription și e posibil să nu ai acces, astfel că mai las un fragment:

“This high school has seven-minute intervals between classes and is organized around a central cafeteria that serves as the circulation space. During those seven minutes, hundreds of students gather in the cafeteria with no obvious supervision. As we watched, we never saw more than two phones in use. What we saw instead were kids talking face-to-face, enjoying each other, and being the kids we want them to be — so they can become the kind of adults we hope they will be.” and “This high school lets kids choose where to sit, lets them eat when they want, gives them significant control of their schedule, and treats them with respect. It was a good school, but having all faculty conduct empathy interviews with at least two students brought a transformation in adult beliefs, turning it into a great school. All of this allows kids to be with each other, talk to each other, and perform the real work of adolescence, the building of successful lives and communities for their future.”

Nu spun că soluția este să le dăm copiilor acces nelimitat la orice, oricând.

Dar copiii nu devin mai responsabili când că le interzicem lucruri.

Putem să ne întrebăm dacă uneori tratăm tehnologia ca fiind problema principală, când problema reală ar putea fi lipsa de încredere, lipsa de contexte bine construite și lipsa de exercițiu în responsabilitate.

Către wellbeingcircle.ro​

Ne auzim săptămâna viitoare!

Dana

Cum pot să te ajut

1/ Coaching: Preiau periodic 1-2 clienți în coaching. Dacă vrei să lucrezi cu mine în sesiuni de coaching 1 to 1, trimite un email pe dana@wellbeingcircle.ro pentru a programa un discovery call.

2/ Vrei să afli ceva despre un subiect anume? Scrie-mi și îți dau mai multe detalii într-un articol dedicat sau în newsletter.

600 1st Ave, Ste 330 PMB 92768, Seattle, WA 98104-2246
Photo: Unsplash
​Unsubscribe · Preferences​